Poza-i sufletul mâncării

Părerea mea despre blogurile culinare-i simplă și se poate sintetiza în câteva idei principale:

  • dacă n-ai un DSRL, n-are rost să ai blog culinar;
  • dacă nu reinventezi omleta de dimineață, nu exiști;
  • nu contează ce gătești, oricum nimeni nu-ți repetă rețeta înainte să dea like articolului;
  • nu contează care-i rețeta, important este să folosești condimente cât mai greu de găsit;
  • când n-ai inspirație, poți să postezi o rețetă de pâine prăjită cu ceai și unt – ai like-urile asigurate;
  • când nu-ți iese, poți să te auto-denumești inovator.

Și ca exemplu negativ trebuie să arăt cu degetul a lui Adi Hădean postare (și nu singura). Cu accent pe poza de mai jos (atenție și la denumire):

porc-crocant-cu-fasole-02

Sfaturi, deși poate nu-s în măsură, dau:

  • blogul culinar, nu-i gazetă să fii obligat la 1-2-3 postări zilnice;
  • gurmandul nu mănâncă (,) ca să trăiască (ba chiar invers);
  • țineți rețeta simplă;
  • culinar e o nișă, nu o datorie;
  • a găti este o plăcere, a ține un blog despre gătit trebuie să fie o dublă plăcere.

Dacă în primele 2-3 pagini la Google nu găsesc o rețetă decentă pentru ce vreau eu să gătesc, care este rolul vostru?

LE: Adi Hădean a acceptat provocarea și a răspuns la întrebarea de mai sus. Mulțumesc, domnule! Altcineva? 🙂

20 thoughts on “Poza-i sufletul mâncării

  1. Salut
    Nu vreau să par contra, da’ nici nu văd partea negativă a rețetei. Nici ingredientele imposibil de găsit. Știu că Ploieștiul nu-i metropolă da’ un magazin online care să-ți trimită niște mirodenii găsești:).

    • Adi, articolul tău a fost cel care m-a inspirat, nu întregul tău blog (pe care-l citesc de niște ani).
      Oricum din partea ta m-aș fi așteptat un răspuns la întrebarea de la final 🙂

  2. ….și pentru oameni ca mine care s-au plictisit de Silvia Jurcovan/Sanda Marin (care, în mare, însumează toată bucătăria clasică românească) și din când în când au chef de, să zicem, paste cu spanac și nuci. Sau de un cheesecake. Sau de sfaturi despre cum să faci banana bread. Adică chestii care probabil nu știi că există până nu ți le servește careva sau îți pică prin newsfeed sau de care ți-e poftă sau nu știi să le faci.
    Țin minte, prin ’99-2000, abia mă mutasem de la părinți, n-aveam internețuri, dar aveam pofte. Vânam prin librării și hipermarket cărți de bucate în care să găsesc o anume rețetă cu pește, că nu-mi permiteam să-mi cumpăr tătă culegerea pt o rețetă. Sau când am descoperit într-un raft o carte glossy și mi-au ieșit ochii din cap ca la melc când am citit că se poate găti cu fructe.
    Altfel, toată lumea are dreptu’ la o părere pe propriul blog, nimeni nu te obligă s-o ai p-a lor, da’ nu e ok să consideri o tagmă irelevantă pt omenire doar pt că nu-ți tre’ ție.
    Pace și toleranță, bro!

  3. Eu descopar utilitate si in cei pe care am putea fi tentati sa ii desconsideram. Ei nu iti irosesc timpul, doar iti arata care sunt caile gresite. Fara teste, nu ajungi unde trebuie (mai ales in bucatarie). Asa ca ei exploreaza variantele care, post factum, se claseaza drept “esec”. 🙂 Si da-le tuturor dreptul sa puna lapte in cafea, virgula intre subiect si predicat si sare in deserturi. Cum ar arata o lume de perfecti?! Ceva mai sobra fara noi, din astia care-o mai zbarcim uneori (ma includ cumva de la sine in categorie) 🙂

  4. Mai am o intrebare, daca eu caut pe google “calgon”, “e nevoie de calgon?” sau “review calgon” si articolul tau despre nu apare pe primele zece pagini de rezultate inseamna ca l-ai scris degeaba?

  5. Mda… blogurile culinare au rostul de a căuta oameni care să-ţi valideze ideea pe care ţi-ai făcut-o tu despre tine. Un mecanism de gâdilare a propriului orgoliu. E trist pentru că asta dă naştere la tot soiul de monştrii care nu numai că au impresia că ştiu să facă mâncare, dar chiar ajung să creadă că sunt buni.

    Pe mine m-a enervat ce-a zis Adi Hădean. Şi anume că am fi nişte handicapaţi culinari în raport cu restul Europei. Nu ştiu, o fi băiat bun Adi ăsta, poate chiar un bucătar decent, dar afirmaţia lui m-a facut să vad roşu

    • Mon cher, dacă nu mâncăm bame cu sos de linte verzuie și/sau un spârc de spanac călit doar pe-o parte pentru c-așa face o Europă întreagă atunci da, suntem handicapați, nu crezi?

  6. Avem de invatat, suntem in urma pentru ca romanii nu au fost niste expansionisti, nu noi am descoperit America si nici nu am ajuns primii in Indii, ba mai mult pe vremea comunismului nu am avut parte de un comert care sa ne puna pe masa multe. Cand merg prin hipermarketurile din Romania cu un bun prieten, imi spune destul de des “cu asa ceva am crescut” pt multe alimente pe care eu le-am vazut doar dupa revolutie, dar pe care el le primea de la bunicii din Germania….consider ca da avem un handicap dar pe care-l recuperam incet, incet.

Leave a Reply to Adi Hadean Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.