Asta-i o problemă veche de când lumea: vorbăreții sunt mai bine văzuți decât cei tăcuți.

Unul căruia îi turuie gura pare mai interesant, atractiv, inteligent decât un altul care-și rumegă ideile și le aruncă în discuție doar pe cele mai frumoase. Sau haioase, sau deștepte. Logorea este luată ca apanaj al celor înzestrați și un semn indubitabil al capacității exemplare de exprimare. Polologhie sau nu, trăncăneala cu sau fără rost impresionează și excită simțurile ascultătorilor transmițând semnale clare asupra mirobolantei persoane care se exprimă.

Eu personal, am un mare respect pentru limbuți. Pentru capacitatea lor inepuizabilă de a turui, de a spăla varză, de a măcăni verzi și uscate încontinuu, imperturbabili și incomensurabili de placizi, de cele mai multe ori. Eu nu o pot face și, poate de aceea, îi respect pe cei ce o fac. Îi respect așa cum respect pe cel ce-mi ia gunoiul din spatele blocului sau pe cea care-mi vinde pâine din ghereta de la colțul blogcului. Îi respect pentru ceea ce fac și atât. Ei fac asta mai bine ca mine și merită respectul meu pentru asta.

Dar, din păcate pentru ei, eu cred despre oamenii de genul ăsta că vorbind atât de mult nu mai au timp să și gândească. Și asta pentru că, din păcate pentru mine (pentru ei?), mi-au demonstrat-o mai devreme sau mai târziu.

PS: Aproape pe același subiect deși nișat pe domeniul lui (dar nu numai!) Marian are o povață asemănătoare.