Eu român, tu roman, el romaneshte

… noi toți trăim în România.

Evenimentele de acum 21 de ani, ne-au permis ca fiecare să o facem așa cum dorim sau știm sau putem. Mai bine sau mai rău. Mai încet sau mai repede. Mai degeaba ori mai cu folos. Corect sau incorect, cum vrem sau cum credem de cuviință.

Dincolo de tot şi de toate, trăind aici în aceeaşi ţară cu toţii împreună am avut nevoie de-a lungul anilor de un instrument de comunicare prin care să ne înțelegem între noi și numai între noi. Și nu pentru c-am fi fost noi miezul din dodoașcă ci pentru simplul motiv că la un moment dat al istorie, acesta a fost trend-ul. Și care mai de care și-au găsit niște sunete, niște semne, niște măscări pe baza cărora au dezvoltat mai apoi de-a lungul anilor, cel mai greu de furat bun al unei nații, limba națională.

A fi român înseamnă a vorbi românește

Știu că pentru mulți dintre voi a fi român nu mai este de mult o bucurie ci mai mult un necaz. Dacă crezi asta, citești rândurile astea și ești de pe un IP care ține de .ro, ești un prost! Marș afară!

Așadar, asta e ne-am născut aici, vorbim, vrând-nevrând, românește. Și dacă tot o facem de 2-7-39-48 ani, de ce să n-o facem corect?  Scuze găsim, motive inventăm dar în urma noastră nu rămâne decât o limbă pocită, urâtă care zgârie timpanul, hârtia ori ecranul monitorului. În timpul unei discuții aprinse, poți trânti o dumă de natură gramaticală, ortografică, ortoepică ori de punctuație (astea-s toate, nu Smile ). Este de înțeles, scuzabil. Impardonabil este necorectarea ei imediată, repetarea ei pe același ton peste 5 minute ori mai grav neidentificarea și repetabilitatea ei în orice ocazie.

Același lucru este valabil, dar cu nivel mult mai redus de scuzabilitate, este aplicabil și textelor scrise. Pentru că aici, nu mai există scuza cu mi-a scăpat porumbelul asta e. Aici scrii, citești, ștergi, recitești, modifici, recitești, pui punct, o iei de la cap, citești tot, abia apoi dai print. Sau publish. Alea cu eram obosit, mă durea o măsea, eram la volan, suna telefonul nu țin. Nu sunt scuze mai bune decât mi-a mâncat pisica tema.

Avem o limbă, s-o respectăm

Nu știu cine a inventat diacriticele și cine și de ce le-a implementat în minunata limbă română (ok, am aflat). Dar ele sunt aici și trebuie respectate. Suntem în 2010 când 99% din dispozitivele pe/cu care scriem suportă diacritice. Și asta nu de ieri, de marți după Crăciun. Ne-folosirea acestora nu denotă decât indiferență, lipsă de respect pentru cititor și blazare personală. Din momentul implementării diacriticelor în uzul pe plan personal în maxim câteva zile va deveni o obișnuință și mai mult o necesitate.

Și nu pot să nu dau o temă de gândire: încearcă să vorbești o oră, o zi, o săptămână românește fără diacritice. Gândește, măcar, fără diacritice. Deschide gura și spune-i celui de lângă tine ceva, orice. Nu folosi diacriticele. Vezi ce iese. Și apoi întoarce-te și scrie ceva, orice. Folosește diacritice!

Orice ai spune are sens, culoare, coerență atunci când folosești cuvântul în starea sa pură, corectă, normală. De ce nu folosești aceeași regulă și când scrii?

Prostește-te și vei muri prost

Noua plăcere a internautului român este prosteala scriptică. Nu poate, nu știe, nu vrea să scrie cu ș cu ț cu â ori ă. Dar pentru că trebuia a inventat o alternativă. Atât de stupidă încât e greu de crezut că poate fi adevărată. Și totuși shi, kand, poop, mijto există și adună adepți. Mulți și proști. Proști dar mulți.

În fața acestei invazii eu unul sunt pur și simplu mut. Și incapabil de a reacționa normal. Maltratarea limbii în halul ăsta mi se pare o prosteală crasă cu singura finalizare idiocratizarea definitivă și iremediabilă a utilizatorului. Sub toate aspectele nu numai cele lingvistice. Și în toate domeniile nu doar în ferestrele de messenger ori blogurile frustraților.

Nici eu nu scriu cărți. Încerc să mă manifest prin idei, gânduri, păreri aici în colțul meu și numai al meu. Încerc însă să o fac coerent, lizibil, corect. De ce? Pur și simplu, pentru că așa cred eu că-i normal. Nu mă pot aștepta ca cineva să intre aici să-mi citească elucubrațiile și să plece dezamăgit nu de fond, ci de formă. Nu, măcar atât să fie bine Winking smile

Sunt departe de a fi un expert în folosirea limbii române. Dimpotrivă, fac greșeli de genul celor de mai sus în exprimarea zilnică atât verbală cât și atunci când scriu aici pe blog, ori în alte părți. Am scos perle de care mi-aduc aminte oricând cu plăcere și rușine. Ele sunt, există undeva într-un cotlon de internet sau un colț de memorie. Între timp, am mai diluat puțin prima regulă enunțată prin primăvară trecând dincolo de online și cunoscând oamenii mai bine. Nu judec pe nimeni pentru felul cum scrie dar, recunosc,  chiar contează.

Fără să vreau, fac analogia scrieri de text cu cea a scrieri de cod. Și din mica mea experiență (când am mai stricat câte ceva pe aici pe blog) cu codarea am învățat că un semn pus greșit, lipsa unui tag, o virgulă pusă în plus în sintaxa unei linii au ca rezultat un produs final incorect. Care nu arată bine, nu sună bine sau nu funcționează pur și simplu. Nu o să învăț coduri și programe acum pentru a-mi ține blogul în picioare (cel puțin nu la nivelul la care mă aflu acum). Eu pot doar să-l țin în viață cu cuvinte. Cuvinte scrise corect românește.

Pentru că trăiesc în România …

13 thoughts on “Eu român, tu roman, el romaneshte

  1. O poveste lungă cu niște tag-uri vechi de pe la începutul blogului. Și pentru a nu avea 2 tag-uri identice romaneste și românește l-am ales pe cel mai vechi.

  2. Adică este un dezavantaj tehnic să treci utilizezi diacriticele. E chiar o problemă serioasă pentru site-urile mari de informații, ca standarde și interacțiune cu motoarele de căutare…

  3. Asta este, suntem dominați de tastatura americană. Câți oameni sunt capabili să configureze taste cu diacritice și să compenseze pierderile de funcționalitate?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.