Era dimineață. Marți. 18 mai.

Ca în fiecare dimineață din ultimii 2 ani, îmi începusem ziua ducându-mi prințesa cea mare la grădiniță. Pe exact același drum, la exact aceeași oră, respectând cu strictețe programul atât de drag nouă, amândurora. În aceea dimineață câștigasem eu pariul cu privire la numărul câinilor vagabonzi cu care ne vom intersecta drumul. Ca de obicei, de altfel … :)

Plecasem de la grădiniță. Eram cu fix 10 minute înainte de ora la care trebuia să ajung în stația de unde, după 5 minute de calmă așteptare, urma să mă ia microbuzul către fabrica de castraveți, la care prestez. Drumul până la stație nu-mi lua mai mult de 5 minute, nici măcar pe viscolele de astă iarnă, așa că eram mai mult decât ok cu timpul.

Ajuns la jumătatea trecerii de pietoni de până-n stația de destinație, am privit adânc în ochiul verde și aprins al semaforului aflat la doar 5 metri în fața mea. Am pus piciorul pe trecere, cu urechile ciulite la discuția dintre perechea tată-fiu, pereche aflată la 2 pași în spatele meu. După doar 3 pași, aflat la jumătatea trecerii, de nicăieri, din dreaptă, a apărut…

Astăzi, după 9 zile de spitalizare, scriind cu jumătate din mâna stângă (cealaltă jumătate încă se resimte în urma contactului cu minunatele asistente din sistemul sanitar autohton), cu mână dreaptă operată și imobilizată pentru cel puțin încă o lună, cu bostanul crăpat cale de centimetrii buni și zilnic bântuit de migrene nemernice, mă bucur că, totuși, sunt în viață!

Și mă mai bucur că viața mi-a dat șansa și ocazia și nemăsurabila plăcere de a avea prietenii pe care-i am!

Mulțumesc prieteni, căci, cine știe, poate fără voi eu nu aș mai fi putut scrie aceste rânduri.

Mulțumesc și să fiți sănătoși :)